Dragostea de oameni va fi cea care ne va aduce pe toți împreunӑ sau ne va distruge definitiv, când va înceta sӑ existe, cu Tudor Enea


foto: facebook.com
foto: facebook.com

De Tudor Enea am aflat de la un prieten. M-a făcut curioasă să văd cum este un om care a plecat din țară de la un job ”sigur”, într-o bancă, în străinătate, să facă voluntariat. Am aflat, din interviul cu el, că aceasta este una din căile prin care îți descoperi libertatea din tine, te reinventezi și afli ce îți place să faci cu adevărat în viață. E un drum greu, dar presărat cu atâtea mulțumiri care îți dau forța necesară și motivația de a continua. Și totul are o unică bază: iubirea.

Fă-ți o descriere într-o singură frază!

Simplu, neobservat, căutând perfecțiunea în termenii impuși personal, cercetând în sufletul oamenilor după idei și iubire.


Ce ai studiat și ce faci acum?

Dacă  te referi la studiile terminate, Finanțe bănci, la Iași. Nu am practicat prea mult. După un an a trebuit să ”evadez” din birou. Oricât de mult îmi plăceau cifrele, nu lucram cu oameni, doar cu hârtii.

După o ”școală” de volunariat de doi ani de zile în Norvegia, am ajuns pedagog într-o școală pentru copii cu nevoi speciale în Danemarca.

De cât timp ești plecat? Cum te simți în afara țării? Ți-ai găsit locul tău?

Am plecat în august 2012. A fost prima mea ”ieșire”. Îmi era teama să plec, deși asta îmi doream. Acum în afara țării mă simt liber. E ciudat, pentru că îmi iubesc țara și m-aș întoarce oricând dacă aș avea un motiv să mă întorc.

Totuși în afara țării nu e niciodata acasă. Mereu apare o situație în care te simți ”acel străin”.

Când am urcat, pe una din creste, mi-am întins mâiinile precum precum statuia lui Iisus din Rio și m-am simtit pentru prima dată liber

Cum este să fii voluntar? Ce ai crezut la început că înseamnă și ce este de fapt voluntariatul?

Aș putea vorbi despre voluntariat la fel de mult cât l-am practicat.

Nu aveam nici o idee. La 33 de ani când am plecat să fiu voluntar în străinatate, doream doar să îmi schimb rutina, percepțiile, universul. Abia după ce am terminat programul, după proiectul umanitar, cred că am înteles cât de multe lucruri am asimilat, aproape, fără să știu că  învăț.

Idea de voluntariat pornește de la dorința de a face bine, de a aduce speranță cuiva care nu se poate desfășura de unul singur în viață. Dacă ajuti un om, aduci cumva ceva bun în lumea în care trăiesti. Omul e bun, omul ar trebui să iubească omul, nu să îl vadă mereu ca pe un rival sau ca pe un ceva slab de care poate profita. Și eu cred că  nu exista în lume oameni rai, ci doar oameni buni care fac și fapte rele.

Înainte de proiectul umanitar din India am scris următorul articol despre voluntariat: tudorenea.com 

foto: facebook.com
foto: facebook.com

Îți place să scrii. Cum ai descoperit că ideile și gândurile tale trebuie să se regăsească într-o carte?

Iubesc. India mea” nu este prima carte pe care o scriu, dar cu siguranță este cea mai consistentă. După lansarea primei mele cărți, o culegere de texte în proză scurtă, intitulată ”Raze de senin”, am considerat că  pot mai mult.

Cred că  mereu în scrierile mele, ca și în viață, am descoperit treptat evoluția. De la poezii am trecut la proză scurtă pentru a putea exprima sentimentele mai pe larg în povești, nu doar în versuri simple. Așa am început să scriu povești din ce în ce mai lungi. Din India, neavând posibilitatea de a comunica prea des cu cei de acasă, am început să le trimit povești pe e-mail. Reîntors în Europa, mi-a venit ideea să pun totul cap la cap și așa s-a născut cartea mea de astazi, ”Iubesc. India mea”.

Cu siguranta e doar un început. Următoarea carte va fi, cred eu, și mai surprinzătoare.

Pentru cine scrii?

Nu scriu pentru faimă. Am avut probleme în adolescență cu încrederea în mine. Am considerat mereu că ceea ce fac trebuie să știu numai eu. Mai tarziu am înțeles că nu era bine cum gândeam. M-am deschis către oameni. Am început să scriu pe blog și am descoperit că oamenii simțeau nevoia să citească, dar să și vorbească. Așa am înteles că e bine să scriu oferind altora șansa să se bucure de gândurile mele.

foto: facebook.com
foto: facebook.com

Care este pasajul tău preferat, citatul care te reprezintă dintr-o carte de-a ta?

”Sunt încărcat cu dorință, am aripi grele de viață și plumb între inimi, fiindcă simt că în sânge îmi mai curge un suflet. O inimă nu e deajuns, precum o viață nu e mereu suficientă.

Sunt călător peste ceruri, sunt un om care pășește ca val peste ape.

Sunt o pasăre care cântă în codri, sunt o viață care vrea mereu să renască.

Sunt suflet care adună în inimă suflete, căutându-și o altă inimă ca să-i încăpă iubirile.”

(continuarea aici:  tudorenea.com )

Care sunt autorii tăi preferați?

Dacă mă întrebai acum zece ani, îți spuneam că  Eminescu poate fi mai mult decât un autor, poate un mentor prin ceea ce scrie. În anii trecuți însă am citit atât de mult încât mi-am dat seama că nu e necesar să ai un singur favorit, ci pot lua de la fiecare atât de mult cât am nevoie ajungând în final să îi îndrăgesc pe toți.

Ai vreun idol, mentor, model în viață?

Cu siguranță Eminescu mi-a influențat pasiunea pentru versuri, însă nu este modelul meu în viață.

Câte putin de la fiecare, cum spuneam, pentru a-mi forma propriul Întreg.

Oamenii nu sunt perfecți pentru că noi, ca oameni, nu permitem perfecțiunea. De la un om înveți mai mult, de la altul mai puțin, de la tine înveți din greșelile pe care le faci și apoi alții ajung să  învețe din ceea ce ai făcut tu. Nu e greșit să ai un mentor, dar e deosebit de plăcut să găsești mai mulți oameni pe care să îi urmărești cu admirație.

Cu toții ne dorim o viațӑ mai bunӑ, cu toții tânjim dupӑ avuții sau celebritate; astea nu sunt dorințe. Uitӑm mereu sӑ fim simpli. Dragostea de oameni va fi cea care ne va aduce pe toți împreunӑ sau ne va distruge definitiv, când va înceta sӑ existe.

Ce loc din lumea asta te-a impresionat cel mai mult și de ce?

Când eram acasă, în Piatra Neamț, tot ce visam era să plec departe. Nu am știut niciodată cât de departe pot să ajung până când nu m-am ridicat cu adevarat de pe scaun.

Lumea asta e mirifică. Incredibil de frumoasă până la perfecțiune. Aș putea să povestesc mult despre fiecare țară în parte. Singapore, Malaiezia, Tailanda sunt poate în topul listei, dar nu mă refer doar la locurile vizitate, ci mai ales la oameni.

Ca loc poate, undeva în sud-estul Chinei, am descoperit o așezare numită Yangshuo, un orasel în care Dumnezeu a desenat munții cu mâna, într-un joc ciudat, indescifrabil. Aș putea spune, fără să exagerez, că  natura și-a făcut de cap lăsând oamenii să trăiască  într-un paradis feeric. Aici muntele nu există așa cum îl știm noi, ci e împărțit într-o colecție de stânci uriașe, împrăștiate într-o zonă vastă. E ca și cum de sus, mâini uriașe ar fi aruncat cu pietre pe pământ, pietre ce au rămas tăcute, lăsând în jurul lor natura să înflorească. Și râul … Cu plute de bambus pluteam lin printre munți peste nemărginirea din ape și livezi de portocali.

Când am urcat, pe una din creste, mi-am întins mâiinile precum precum statuia lui Iisus din Rio și m-am simtit pentru prima dată liber.

foto: facebook.com
foto: facebook.com

Povestește-mi o întâmplare memorabilă din experiența ta.

Atât de multe … greu de ales doar una. Am să le evit pe cele din carte și, implicit, pe cele din India, lăsând cititorii să descopere acele povești citind cartea.

O poveste bună ar fi cu un bătrânel pe care l-am găsit în PingYao, un orășel minuscul în inima Chinei. Eram oarecum neexperimentat, nu știam foarte multe despre cum ar trebui să interacționez cu oamenii sau cum să ii abordez.

Bătrânelul ăsta vindea baloane. Avea o bicicleta veche și baloanele erau legate de cadru, de ghidon și de un cos de plastic prins peste aripa din spate. Îl priveam cum își ține mâinile încleștate peste bicicletă, strigând cu voce caldă în limba lui ca să atragă clienții. Oameni mulți treceau nepăsători. Pe mine m-a fascinat imaginea. Mă gândeam că, dacă o să își ia mâna de pe bicicletă, aceasta o să se desprindă de pe pământ și o să se înalțe precum în povești, purtată spre ceruri de baloanele colorate. Mă oprisem în mijlocul pieței și țintuiam bicicleta din priviri, rugându-mă parcă să își ia zborul. Omul m-a zărit și mi-a zâmbit de sub pălăria lui rotundă. Nu ploua, doar că  era întunecat, un fel de ceață deasă provenită în mare parte de la cărbunii pe care îi puneau oamenii pe foc să se încălzească. Era un orășel sărac, un fel de sat uitat de lume, atât de bine încadrat în tradiția lor chinezească.

Și omul zâmbea natural și plin de viață încât ceața se risipise în dreptul lui și al baloanelor. Zborul bicicletei nu mi se mai părea acum imposibil.

Mai târziu m-am dus la el acasă. Două camere triste, din căramidă roasă și colțuri încovoiate. Mobilier puțin, un televizor LCD pe perete. Eu mă uitam tâmpit la TV și nu înțelegeam de ce un om sărac ar da banii pe un televizor cât peretele când copiii stateau dezbracați pe dușumeaua de pământ rece.

Mai târziu am realizat că toate casele, oricât de dărăpănate erau, aveau pe acoperiș antene satelit. Pe vremea aceea însă mi se parea fabulos să ai un smartphone. În China însă sărăcia nu se număra în televizoare.

În Shanghai, la metrou și în tunelul dintre stații, aveau kilometri de panouri LCD ca să ai ce vedea pe geam când călătorești.

Sigur, erau reclame, cum altfel? Când mă gandesc la cum trăiam noi în comunism, sau acum, îmi dau seama că diferențele sunt mari, doar că săracia e la fel. Noi acasă nu ar trebui să ne plângem de ce ne lipsește, ci să ne bucurăm de ceea ce avem. De cele mai multe ori, uităm asta.

Pe omul cu baloane îl mai port în gând deși nu i-am scris niciodată povestea. Omul ăla, m-a luat și m-a dus la el acasă să impartașească cu mine valoarea familiei lui.

Fără să înțeleagă vreun cuvânt din ce spun, comunicând prin semne, a fost primul care mi-a dat o lecție despre bucuria de a trăi, despre dragostea dintre oameni și bucuria părinților de a-și strânge copiii în brațe.

Și cine eram eu? Un călator care a venit și a trecut, iar el mi-a arat cât de frumoși sunt oamenii fără să mă știe, fără să mă înțeleagă, doar privindu-mă în ochi și simțind că am nevoie să știu asta.

foto: facebook.com
foto: facebook.com

Te-ai întoarce în țară? Când? Ce ai face aici dacă te-ai întoarce?

Cum spuneam mai devreme, m-aș întoarce dacă aș avea un motiv, iar când voi avea nevoie să mă întorc, voi găsi motivul să o fac, la fel cum am făcut atunci când am plecat. Eu cred în continuare în tara mea și o port cu mine mereu în suflet.

Care sunt cele mai arzătoare trei dorințe ale tale pe care le vrei îndeplinite în viitor?

E o singură dorință mereu, aceea de a mă simți iubit. Prin iubire primesc liniște, siguranță și împlinire.

Cu toții ne dorim o viațӑ mai bunӑ, cu toții tânjim dupӑ avuții sau celebritate; astea nu sunt dorințe. Uitӑm mereu sӑ fim simpli. Dragostea de oameni va fi cea care ne va aduce pe toți împreunӑ sau ne va distruge definitiv, când va înceta sӑ existe.

de Roxana Pricop

Citește și: 

La cafea, cu Alexandra Gheorghe pe tărâmul Zânelor de Nicăieri


One Comment

Leave a Reply
  1. In sfarsit!… De mult asteptam un interviu cu tine! Impresionant, dar nu surprinzator! Esti acelasi, mereu acelasi, nu te-ai schimbat: sincer, simplu si mereu cald in gandire si in povestire. Iti doresc sanatate, sa iubesti si sa te simti iubit, si, de ce nu, sa te autodepasesti mereu, mereu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *