Am avut contact cu medicii, în ultima perioadă, mai mult decât mi-aș fi dorit. Din fericire, universul mi-a scos în cale oameni minunați care m-au determinat să îmi schimb puțin optica despre adevărata realitate din sistem și despre ce se ascunde în spatele celor cu halate albe. Nu numai că s-au dovedit a fi adevărați profesioniști, dar au dat dovadă de sensibilitate și am descoperit că viața lor nu este chiar așa de ușoară. Se confruntă ca și noi, pacienții, cu neplăceri cauzate de proasta administrare a întregului sistem medical.
Știți, noi ne plângem adesea, după o zi lungă de mucă (care nu depășește maxim 12 ore) că suntem obosiți, că nu ne mai putem concentra, că vrem să ne odihnim. Ei bine, prietenii mei doctori (chiar îmi place să-i numesc așa 🙂 ) intră într-o gardă la ora 8 dimineața și ies a doua zi la ora 14:00. Cum o fi oare să intri într-o operație sau să îți vină un caz foarte grav după 20 de ore de gardă? Tu cum te-ai descurca?
Astăzi este despre medicul pediatru Iulia Ilaș, cea pe care o întâlnim adesea atunci când copilul nostru are o problemă de sănătate. Este un om cât se poate de normal care iubește munca pe care o face, are o familie fericită, îi place să citească atunci când îi permite timpul și adoră ciocolata belgiană.
Cum decurge o zi grea pe secția de pediatrie?
Înainte de toate vreau să spun că pediatria este o specialitate medicală optimistă, lucrul cu micuțul OM este ușor, înainte de a fi greu … Marea majoritate a pacienților au afecțiuni comune și știi repede că se vor vindeca fără complicații și în timp scurt. În plus, copiii te surprind mereu plăcut cu replici trăznite și atitudini bune. Părinții sunt cei care, de obicei, pun presiune pe noi și fac consultațiile grele: ”Vezi, doamna doctor face injecții dacă nu … ”.
Dar să răspund la întrebarea dură pe care mi-ai pus-o. Mai întotdeauna ziua de gardă în pediatrie este grea. Când ajungi la 8 pe secție și străbați culoarul sălii de așteptare, deja sunt 5-6 pacienți care așteaptă. Nu merg la medicul de familie (deși nu sunt urgente majore ) căci vor să vadă un specialist sau medicul de familie nu are program dimineața și până după-amiază nu pot aștepta sau pur și simplu sunt presați că au alte treburi mai apoi! TU, medic de spital, ai de făcut vizita pacienților internați în garda precedentă, poate unul chiar s-a agravat, ai de revizuit un diagnostic, o atitudine terapeutică și nu-i poți consulta imediat ce ajungi la spital; și încerci să porți o discuție civilizată cu cei din sala de așteptare, explicându-le, ce este mai urgent … Urmează replicile de rigoare, de multe ori spuse tare, sonor, cum că: așteptăm șpăgi sau vin cu televiziunea …
Apoi vin ambulanțele cu noii pacienți. Câteodată 2-3. Faci foi de internare, stabilești un protocol de diagnostic și un tratament. Între timp, încerci să mai consulți un pacient în urgență, să faci o externare. Mai intra o asistentă și-ti arată o analiză suspectă. Ai nevoie de o radiografie, ecografie, CT de urgență; începi să dai telefoane și să-ți argumentezi de ce urgența ta e urgentă și o vrei azi, nu mâine …
Se poate întâmpla să fii chemat în UPU pentru urgență majoră. Este foarte neplăcut, în special noaptea sau iarna, să străbați curtea spitalului printre câinii vagabonzi … având grijă să nu fii și tu pe lista prezentărilor din upu pentru mușcătură de câine.
A doua zi la prânz când ieșim din spital suntem, de multe ori, epuizați. Cel puțin în această iarna au fost 10-15 internări aproape zilnic, și foarte multe prezentări în urgență pentru consultații.
Însă, de departe, cel mai dificil este să ai un nou internat grav! Ești depășit din punct de vedere terapeutic, limitat din punct de vedere al aparaturii și al specialiștilor și ajungi în situația de a transfera un copil la clinica universitară: telefoane, discuții, probe și protocoale explicate celor din clinică și celor de la ambulanță, pentru că un transfer se face după niște reguli. Asta în timp ce alții sunt în sala de așteptare, mai impacientați că nu mai vine odată doctorul de gardă.
Cam așa se petrec și trec gărzile la pediatrie (calculând, în 15 ani de muncă la Spitalul Județean Neamț, am facut gărzi cam 3 ani și jumătate.) A doua zi la prânz când ieșim din spital suntem, de multe ori, epuizați. Cel puțin în această iarna au fost 10-15 internări aproape zilnic, și foarte multe prezentări în urgență pentru consultații. Și vă rog să mă credeți, de câte ori am vorbit despre asta nu am stârnit nici o emoție. Nici măcar unora dintre colegii noștri.
Știu că ai lucrat pentru un timp, ca medic, în Belgia. Cu ce te schimbă o experiență de muncă într-un spital din afara țării?
Am învățat că pediatria se face în echipă: medic – asistent – infirmier. Fiecare trebuie să fie un profesionist în meseria lui și totul va funcționa perfect. Nu există: eu sunt medic deștept, tu, asistentă, ești un pic deșteaptă, iar celălalt deloc. De multe ori, când ești debordat de toate și timpul este foarte prețios, ochiul unei asistente bine pregătite te ajută.
Am învățat să deschid o carte când nu știu, fără să-mi fie rușine! Ca să fii updatat în ziua de azi, în medicina trebuie să citești, să înveți zilnic. Am învățat să am răbdare, să discut cu familia până înțelege boala, evoluția, complicațiile. Totuși am observat că și parintii voiau să asculte, nu veneau înrăiți la medic ca și cum ar fi vinovat de boala copilului.
Am învățat să discut cazurile, să-mi întreb profesorii, șefii de clinici universitare despre cum trebuie abordată o anumită patologie sau terapie fără să mă simt prost că deranjez și fără să mi se vorbească pe ton superior. Și asta m-a încurajat să devin mai profesionistă.
Am lucrat după protocoale bine stabilite și adaptate serviciului respectiv. Un caz simplu, mediu, se rezolvă într-un serviciu teritorial și unul complex în cel universitar … altă experiență, altă dotare, alte posibilități terapeutice. Totul este clar!
Și nu în ultimul rând, am înțeles că poți veni la spital în blugi și cu rucsac în spate, eventual pe bicicletă, fără să fii judecat. Când am venit să mă prezint prima oara în spital la Piatra Neamt eram în blugi și cu rucsac în spate. Foarte cool! – cum spune o colegă de-a mea. Și portarul m-a întrebat: ”Alo, domnișorică unde mergi?”, iar cineva din personalul medical a comentat în urma mea: ”Ce mai vrea și căcăcioasa asta?”.
Cum ai vrea să fie sistemul medical și nu este?
Mi-aș dori ca sistemul medical să fie unul profesionisist, fără sincope. Fiecare ar trebui să-și facă treaba corect și responsabil la locul de muncă și să nu ne mai dăm cu părerea .
Să nu se mai schimbe miniștrii sănătății în fiecare an, să se facă reformă clară, coerentă pe un număr de ani. Vreau stabilitate pe termen lung. Ori noi, suntem din ce în ce mai puțini, spitalele au nevoie de dotări noi și pacienții sunt nemulțumiți de îngrijirile care li se acorda și de timpul de așteptare … Să se înțeleagă că în sănătate se investesc bani, sistemul sanitar nu e uzină să producă bani; să se ia în considerare efectiv munca făcută pe cazul rezolvat, nu să facem plan la internări. Să vă povestesc despre pediatrie: sugarul pleacă din maternitate în a treia sau a patra zi după naștere. De multe ori nici nu știm dacă mama a înteles corect cum se face alăptarea; nu mai sunt oligatorii consulturile de rutină la domiciuliu în prima lună. Mama aude la vecina sau la vreo ruda care a mai ajuns la pediatru și știe cum e cu creșterea micuțului. S-a aprobat o nouă schemă de vaccinare, dar nu au fost bani necesari nici pentru vaccinurile din schema veche! Ruptura de stoc, apoi fobia cu bau-baul din vaccin și, uite-așa, copiii nu mai fac nici evaluarea la vaccinare și, uite-așa, a apărut rujeola pe care am exportat-o și în Europa … Avem TBC multidrogrezistent și lista continuă …
Povestește-mi un caz care te-a impresionat, care ți-a rămas în minte.
Sunt multe cazuri care mi-au rămas în minte, totuși voi povesti despre o fetiță dintr-un sat de munte, dintr-o famile defavorizată, asta pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în sistemul nostru medical.
Elena avea 9 ani, dar arăta ca un copil de 6. Era în stare gravă, venită fără nimeni la spital. Am preluat-o repede spre salon, oxigen, linie venoasă, tratament clasic pentru insuficiență respiratorie.
Acum câțiva ani, într-o gardă, a fost adusă cu SMURD-ul ELENA. Vecinii, în a căror grijă fusese lăsată de mama ei (plecată la muncă cu ziua), au apelat ambulanța pentru că Elena gemea, suferea. Pentru că nu făcea febră, deși suferea și sufla greu, nu s-au speriat imediat. Starea se înrăutățea și cum mama nu mai ajungea, au plecat cu ea la dispensar. Medic nu mai era, permanență nu se făcea și au mers la poliție care a anunțat ambulanța.
În fine, când au intrat pe ușa cabinetului, m-au frapat ochii fetiței: speriați, fața mică suferindă, cianoza și gradul de insuficiență respiratorie. Elena avea 9 ani, dar arăta ca un copil de 6. Era în stare gravă, venită fără nimeni la spital. Am preluat-o repede spre salon, oxigen, linie venoasă, tratament clasic pentru insuficiență respiratorie. Nu știam dacă e astmatică – copilul avea o agitatie cumplită – , nu reușeam să vorbesc cu ea să aflu dacă avea vreun tratament cronic, dacă se intoxicase cu ceva; radiografie nu puteam face pentru că nu era transportabilă în pavilionul unde este aparatul. Am stat efectiv, eu și asistenta, toată noaptea lânga ea; voia să-și smulgă branula, nu stătea cu masca de oxigen, aerosoli etc.
În unele țări se face risipă de medicamente, iar la noi nu poți trăi cât te lasa boala din cauza sistemului …
Dimineața, nervoasă pentru că nu-mi puteam imagina că un copil atât de grav să nu aibă tată sau mamă lângă ea, am anunțat asistența socială și am cerut anchetă în comună. Între timp, fetița mea, a început să se stabilizeze și așa am reușit să aflu că ea are niște spray-uri acasă, care s-au terminat, că nu au mai avut bani să le cumpere. A doua zi a apărut mama. O femeie simplă, muncită, cu încă nu știu câți copii acasă, bărbat plecat la pădure cu zilele. Am aflat istoria: rețeta gratuită a fetiței care era diagnosticată cu astm nu și-o mai permitea. Era o diferență de vreo 80 lei de plătit. Și eu care voiam să o decad din drepturi … Au plâns și ea și fetița când le-am spus că-i caut altă familie să aibă grijă de ea. Am plâns și eu în cabinet apoi. În unele țări se face risipă de medicamente, iar la noi nu poți trăi cât te lasa boala din cauza sistemului … Am reușit să le ajutăm: pensie de handicap la care avea dreptul. I-am făcut cadou o gentuță în care să-și țină ea medicamentele. Mai apărea din când în când în spital și mă căuta să-mi arate cum își ține medicamentele în gentuță, cum și le administrează … și, de fiecare dată, mă bucuram și-mi aduceam aminte de cum arata în noaptea aceea …
Ce te face fericită în munca ta? Ce te motivează?
În fiecare dimineață plec optimistă la spital pentru că știu că mulți dintre pacienții mei vor fi repede sănătoși și asta pentru că am pus diagnosticul corect, pentru că am reușit să le explic părinților boala, au înteles-o și au respectat indicațiile de tratament, regim etc. Iubesc părinții care nu fac shopping medical zi de zi la câte un pediatru pentru că încă mai face copilul febră.
Simt alt fel de fericire după o gardă grea când salvez o viață! E CEVA DE NEDESCRIS ȘI ȘTIU CĂ UNDEVA, CINEVA NE IUBEȘTE PE MINE ȘI PE COPILUL RESPECTIV. Sunt fericită atunci când consultația se petrece ca o joacă cu un prieten mai mic … De multe ori dr. Ilaș scoate limba sau miroase flori frumoase sau caută broscuțe prin burta copiilor și nici nu știu când ajungem cu scrisul rețetei. Ăsta e idealul în consultații.
Vreau cât mai puțini copii bolnavi, vreau cât mai mulți părinți care să-și înțeleagă copiii și care să învețe din experiențele neplăcute pe care le-au trăit. Să știe ce e o febră adevarată și cum să o combată corect, ce-i dăm să mănânce copilului cu diaree etc. Un copil este o responsabilitate, nu doar hăinuțe frumoase și poze pe facebook.
Dar pe femeia Iulia Ilaș?
Sunt o femeie împlinită pentru că sunt mama Ștefanei, cea mai cea realizare a mea! Sună ca un șablon, dar e o fată superbă, deșteaptă și deja mare … este studentă la medicină, decizia i-a aparținut în totalitate.
Am un soț care mă înțelege, sunt o gospodină jalnică – nu poți să le ai pe toate – , care m-a încurajat în tot ce am făcut, lângă care am petrecut mai puține revelioane decât cu ai mei colegi și pacienți, în spital, care îmi spune cât de tânară și drăguță sunt, dar mai ales cât sunt de deșteaptă 🙂 .
Sunt fericită pentru că părinții mei încă trăiesc și se descurcă singuri! Sunt fericită pentru surorile mele și realizările lor.
Apoi chestii banale: o zi de shopping, o ieșire cu fetele, atunci când reușesc să intru într-o rochie cumpărată acum câtiva ani 🙂 .
Ce te enervează?
Ipocrizia!
Nesimțirea în trafic, la coadă la market, sau la check-in în aeroport. Mă enervează să mi se comenteze rețeta, deși pun parafa pe ea și sunt responsabilă pentru ce scriu acolo.
Mă enervează ca suntem prea latini ca popor și că trecem prea ușor de la o stare la alta. Că ne lipsește simțul civic, că ne limităm în a face bucățica noastră și, poate, nici atât.
Ce secrete ai pentru a te deconecta de la munca pe care o faci atunci când ajungi acasă (asta dacă reușești 🙂 )?
Rețeta mea e foarte simplă: duș fierbinte și încerc un somn bun, de o oră. Închid mobilul, fixul, nimeni nu mișcă în casă ( vecinii adesea da 🙂 ) pentru că mama a fost de gardă! Apoi o cafea lungă și un dulce alături. Și plec spre cabinet, dacă nu am timp … doar cafeaua și dulcele și en route, cum spun francezii. Încerc să fiu la timp și să nu-mi fac pacienții să aștepte prea mult.
În weekend încercăm să ne întâlnim cu prietenii (altfel nu aș mai avea viață socială ) la un film sau un prânz lung cu discuții, polemici și pus țara la cale. Uneori evadăm din Piatra. Mergem la vreun concert la București sau încercăm să descoperim locuri frumoase din țară.
Cartea, filmul și muzica preferată?
Adam și Eva a lui Liviu Reberanu, un roman altfel văzut și înțeles de fiecare dată când l-am citit.
Pacientul englez – cândva voi reuseși să nu mai plâng când îl vizionez.
Dire Straits – prima oară i-am auzit prin clasa a VII-a ( sora mea era studentă în Iași și ascultam muzica care circula prin Tudor) și de atunci nu am mai reușit să pun alții pe locul I.
Guilty Pleasure?
Îmi plac dulciurile! Și mănânc zilnic! Ciocolată bună, bineînțeles belgiană, nu-mi lipsește din casă … Dar degust orice dulce care-mi face cu ochiul. Iar dacă-mi place, hmm, e evident ce urmează …
Ai vreun citat preferat sau vreun motto care să te reprezinte sau să te inspire?
E o chestie care mi-o spun mereu în momentele de criză: „cel mai greu examen este cel care urmează”!, indiferent de provocare: medicală, de serviciu sau pesonală. Mă mobilizez maxim în perioadele grele.
Ai vreun regret c-ai fi putut face ceva și n-ai făcut?
Da. Aș fi putut fugi în lume și nu am făcut-o! Asta e tot, nu voi spune mai mult!
Dacă ai putea da timpul înapoi, te-ai face … ?
Cea mai simplă întrebare! Am știut răspunsul înainte să termin de citit întrebarea: pediatru.
de Roxana Pricop
3 Comments
Leave a Reply