Sunteți curioși cum a fost la Neamț Piano Festival? Ei bine n-am să vă spun cum s-a simțit lumea că habar nu am. Majoritatea celor care vin la astfel de evenimente exclamă cât de mult le-a plăcut (așa e obiceiul 🙂 ), dar cât au înțeles, ce au simțit, doar ei știu. Vă voi spune așadar cum s-a văzut evenimentul prin ochii mei.
Prima seară
Starea mea dinainte de spectacol era: multă muncă, stres, agitație, foarte puține ore de somn, o cafea tare, un sandwich mâncat în mare fugă, în mașină, cu 5 minute înainte de a intra în teatru.
Am ajuns mai repede, nerăbdătoare. Lângă mine locuri libere. În fața mea alt loc liber. Mi-am zis că sigur întârzie, dar… n-ai să vezi … mai grav, n-au venit deloc. Am aruncat o privire rapidă și erau chiar mai multe locuri libere. M-am întristat și m-am enervat cumplit. De ce? Pentru că am mulți prieteni care ar fi vrut să vină și nu au mai găsit bilete. Pentru că niște ”…” (denumiți-i cum vreți voi pentru că eu n-am găsit încă un singur cuvânt care să poată îngloba toate sentimentele mele pentru ei … sau … poate că am deja unul, dar apelez la imaginația voastră) au luat invitațiile și nu numai că nu s-au obosit să vină, dar nici nu le-au oferit altor persoane care poate chiar și-ar fi dorit. Uite-așa a poposit geanta mea, pe un scaun, pe tot parcursul concertului, fără a fi deranjată de nimeni.
Acestor ”…” li se adaugă și cei care și-au lăsat telefoanele deschise să ne ”încânte” cu trilurile lor. Au crezut că ne-ar prinde bine puțină diversitate.
A apărut Daniel Ciobanu pe scenă. M-am emoționat la gândul c-o să fie frumos. La prima atingere a clapei m-am cutremurat. Sunetele care au ieșit din pian s-au auzit magnific. Repertoriul ales a fost perfect pentru ce aveam eu nevoie în acea seară. Fața, mâinile, picioarele, tot corpul lui Daniel a intrat profund în lumile lui, condimentate cu muzica lui Ravel și a lui Mussorgsky. Nimic nu-l putea clinti, nimic nu-l putea scoate de-acolo.
Eu … am plâns. Așa pățesc de fiecare dată când emoțiile mă copleșesc. Și mi se întâmplă rar. Am închis ochii și am ascultat. Sunetele ieșite mi-au atins fiecare parte a sufletului. Și mi-au curs lacrimi până-n barbă și m-am simțit al naibii de bine. Îmi pare rău Radu Barbu, îmi pare rău Cristina Giurgea că nu v-am putut urmări proiecţiile video şi scenografia personalizată. Am avut ochii închiși și, în momentele în care îi deschideam, îl vedeam pe Ciobanu cum trăiește cu atâta profunzime în lumile în care s-a transpus.
Lângă colega mea de atelier47, Alexandra, a stat un bărbat care a plâns și el. Își ștergea în mod repetat ochii. M-am bucurat când am auzit. Nu am fost singura.
E tare talentat Ciobanu. Sunt mândră că am avut ocazia să ascult ceea ce-i iese din mâini și din suflet și să beau o cafea cu el. O s-ajungă mare băiatul!
A urmat un bis. Și-a chemat un prieten, tânăr și talentat compozitor, Pierre Audiger, și s-au prefăcut că au o partitură în față. Au avut scrise probabil primele note după care au improvizat superb, împreună. Bravo! Frumos!
Starea mea de după spectacol: spechless, am simțit nevoia să fug acasă, să-i trimit lui Ciobanu un mesaj (un feedback, cum ar spune corporatiștii 🙂 ) și să mă bag în pat. Am reușit, în sfârșit, să pot adormi.
Am scris mai mult despre prima seara pentru că mi-a plăcut cel mai mult. În celelalte n-am mai plâns. Poate și pentru că am reușit să recuperez câteva ore de somn alungând obolseala care m-a făcut foarte sensibilă. În plus s-a adăugat, cu fiecare spectacol, câte un plus de energie, de vitalitate și bucurie în atitudinea și maniera artiștilor de a interpreta și a comunica cu publicul. Anna Dmytrenko și Ksenia Fedoruk au fost ca două scântei, care au interpretat cu multă plăcere și entuziasm pe scena de la Piatra Neamț.
Nu sunt fan al muzicii jazz, dar la Jazzycal a fost o armonizare interesantă și originală a acestui stil cu muzica clasică. Mi-a plăcut interpretarea relaxată și curajoasă a Luizei Zan, dar și cea liberă și fără limite a celebrului pianist Petras Geniusas.
Ultima seară a fost ceva mai aglomerată, atât pe scenă cât și în public. Am avut vecini de scaun, nu prea au mai rămas locuri libere. Au interpretat artiștii Daniel Ciobanu și Luka Okros, la pian, alături de Orchestra Simfonică „Mihail Jora” din Bacău, dirijată de englezul William Kunhardt, două dintre cele mai iubite concerte de pian din epoca romantică: „Concertul nr.2 pentru pian și orchestră” al lui Rachmaninoff şi „Concertul nr.1 pentru pian și orchestră” al lui Tchaikovsky.
Timp de trei seri am reușit să mă deconectez total de la cele zilnice și să trăiesc emoții și o stare de bine, de frumos, într-o atmosferă încărcată de spiritul artei. Am văzut ce poate ieși din dorința și prietenia unor oameni. Am simțit artiști care comunică între ei și care fac lucruri faine împreună: râd, glumesc, compun, se distrează, cântă împreună. Dând timpul înapoi, îmi place să cred că am fost, pentru câteva momente, în societățile culturale pariziene de altădată în care se adunau artiștii să crească împreună.
P.S.
- Data viitoare îmi iau mai multe șervețele la mine, deși … atunci când le am, nu plâng 🙂 .
- Am o vagă bănuială că cei care nu s-au deranjat să vină au făcut parte din rândul sponsorilor, partenerilor.
- Data viitoare, sugerez organizatorilor, să crească prețul biletelor și să nu mai ofere nicio invitație cadou. În acest fel vor veni doar cei cu adevărat interesați. Poate vor fi mai puțini, dar măcar vor înțelege ce se cântă și vor prețui momentul.
- Măgarul din festival este de fapt măgarul compozitorului Audiger care ne-a provocat zâmbete în timpul concertelor. N-am jignit pe nimeni 🙂 .
de Roxana Pricop
Citește și: