Destinul a făcut să o cunosc pe Loredana într-o perioadă în care orice ajutor din partea unui medic era bine-venit. Era studentă pe atunci. M-a uimit că părea mult mai matură față de vârsta pe care o avea (și nu la fizic mă refer, ci modul de abordare, în discuții) și că știa cu exactitate detalii despre boli, simptome, scheme de tratament, ca un doctor cu experiență. Vorbea cu multă pasiune despre ceea ce studiază, se vedea că medicina ales-o pe ea și nu invers.
Nu vă povestesc despre cum cea de-a doua provocare maximă, despre care vorbește în interviu, este legată de familia mea, ci vă spun doar că sunt mândră să cunosc un asemenea om care se zbate, muncește și învață pentru ca pacientul să fie din nou sănătos. Şi e din Piatra Neamț.
Loredana Gavrilescu, la nici 30 de ani, este medic pediatru rezident la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Marie S. Curie din București. Mai multe despre ea, în interviul care urmează:
Așa cum unii sunt făcuți pentru pictură, poezie, pentru fotografie, eu simt că sunt făcuta pentru medicină!
De ce ai ales medicina?
🙂 Nu cred că am ales-o. Cred că mi-a fost dată. Sunt multe întâmplări din viața mea care, așezate cap la cap, m-au pus în fața faptului împlinit. Nu am avut vreodată altă opțiune. Nu mă văd făcând altceva! Am cochetat cu „medicina” încă din clasele gimnaziale. Îmi amintesc cu drag de clasa a 7-a când am facut anatomia omului și am fost efectiv fascinată. Știam lecțiile ca pe o poezie, preparam lame cu sânge pentru examinare microscopică … chiar eram fascinată și mă vedeam mereu purtând un halat alb. Am fost încurajată mult de profesoara de biologie, doamna Băisan Gabriela, căreia țin să îi multumesc că a văzut în mine, încă de pe atunci, medicul care sunt astăzi! În viziunea mea, medicina este o ARTĂ. Așa cum unii sunt făcuți pentru pictură, poezie, pentru fotografie, eu simt că sunt făcută pentru medicină!
Ești medic rezident. E dificil, ai satisfacții?
Dificil este, indiferent de gradul pe care îl ai! Fie că ești rezident, șef de secție sau profesor, cazuri și situații dificile vor fi mereu. Important este să iubești ce faci și să nu uiți să fii om înainte de a fi medic! Satisfacții? 1000 în fiecare zi 🙂 ! Zâmbetul micilor mei pacienți și liniștea din ochii părinților sunt adevarate satisfacții la sfârșitul unei zile.
Cum de ai ales să ai ca pacienți copiii? Nu sunt mai greu de diagnosticat și de tratat?
Ei m-au ales pe mine! Ai să râzi, dar toate lucrurile se întamplă cu un rost în viață și toate sunt scrise de Dumnezeu! Să îți spun că, până în anul al 4-lea, nici nu exista în vocabularul meu cuvântul pediatrie? Așa e! Nu suportăm să le vad suferința și chiar am jurat că pediatrie nu o să fac vreodată! Si ce crezi? Lucrurile s-au așezat așa încât, după aproape 1 an de job part-time într-un cabinet de pediatrie ( am fost împinsă de împrejurări să lucrez ), am descoperit că adevărata mea înclinație este spre pediatrie și am ales această ramură, bineînțeles încurajată fiind de medicii cu care lucram (care mi-au confirmat abilitățile).
Ce te motivează să studiezi, să lucrezi în acest domeniu?
Sunt o persoană perfecționistă și orgolioasă, mai ales pe partea profesională. Mă ține în „priză” , mă stimulează, mă enervează, mă inervează, mă răsplătește, mă uimește … Vorbeam despre medicină! 🙂 E perfectă și în același timp defectă!
Te-ai gândit vreodată să pleci și să lucrezi în afară?
Nu! Nu! Nu!
Doar pentru pregătire profesională, pentru câteva zile, aș spune Da ! Școala de medicină românească are nevoie de mine!
Ce ar trebui făcut pentru ca tinerii medici să rămână în țară?
E dificil să răspund la această întrebare deoarece eu sunt una dintre puținele persoane care ar face medicină chiar și ca voluntar!
Dacă m-aș apuca să vorbesc de salarii, condiții, situații etc … sunt multe minusuri. Sunt, într-adevăr, mulți care vor să practice medicina doar pentru partea ei financiară și atunci aleg calea străinătății.
Care sunt cele mai frumoase momente?
Când ți se confirmă că nu ai muncit degeaba, că nu ai sacrificat 20 de ani învățând, că nu ai avut vacanțe, că ai renunțat la o pereche de pantofi pentru un stetoscop … Și asta se întâmplă când vezi că pacientul este bine, când ai realizat ceva bun folosindu-ți cunoștințele!
Dacă m-aș apuca să vorbesc de salarii, condiții, situații etc … sunt multe minusuri. Sunt, într-adevăr, mulți care vor să practice medicina doar pentru partea ei financiară și atunci aleg calea străinătății.
Care a fost provocarea ta maximă de până acum?
Provocări „maxime” au fost de-a lungul timpului, dar în topul acestora se situează două dintre ele care mi-au marcat într-un fel sau altul parcursul profesional, dar și personal!
Prima a fost să renunț la tot ce realizasem în 4 ani de facultate la Târgu Mures ( prieteni, cunoștințe, mod de viață) și să mă transfer la București! A doua, să fac o mână funcțională, să o aduc la parametri anteriori traumatismului/intervenției chirurgicale. Partea „maximă” din provocare a fost faptul că era membrul superior al unei persoane din familie, foarte dragă mie. Și aici s-a instalat greul. Partea emoțională, așteptările foarte mari din ambele parți și stresul psihic că nu eram pregătită pe ramura asta. Toate acestea au fost împovărătoare, dar rezultatul este unul mulțumitor și pe măsura muncii!
Cel mai emoționant moment?
Întâlnirea cu Agata, fetița mea!
Ești foarte tânără. Reușești să spargi barierele dintre generații și să te înțelegi cu medicii mai în vârstă, cu mai multă experiență? Cum sunteți voi priviți de ei?
Mulțumesc lui Dumnezeu că am avut ca mentori doar medici cu foarte multă experiență, cu ani de muncă și mii de pacienți văzuți, care mi-au arătat și m-au învățat ca pe propriul copil! Acum mă formează un medic cu 40 de ani de pediatrie și încerc, atâta timp cât mai sunt sub îndrumarea lui, să „fur” cât mai mult! Medicina nu se schimbă, omul e același doar că evoluăm, avem tehnici de explorare medicală. Se face multă cercetare, dar, de multe ori, experiența bate orice! Pe vremea când domnul doctor a început să practice pediatria, nu era ecograf în România. Imaginează-ți cât de priceput trebuie să fii, să pui un diagnostic doar punând mâna pe burta copilului! Ăsta este doar un exemplu ca să îți poți da seama cât am evoluat … Eu pentru asta îi iubesc pe medicii mai în vârstă și am preferat să lucrez cu ei. Conflicte între generații sunt, ca peste tot, dar depinde peste cine dai! 🙂 Și e păcat să nu dai peste unii ca ei pentru că, având atâta tehnologie, uităm să examinăm un pacient!
Medicina nu se schimbă, omul e același doar că evoluăm, avem tehnici de explorare medicală. Se face multă cercetare, dar, de multe ori, experiența bate orice!
Sunteți lăsați să vă spuneți părerea, să învățați practicând?
Eu Da! Nu pot să vorbesc în numele altora! Citesc în fiecare zi! Întreb unde nu știu, cer părerea, deschid cartea, mă documentez, particip la orice prezentare de caz, la congrese, conferințe sau orice e bun pentru formarea mea și asta oferă și încredere doctorului care mă are în formare! Oricum, suntem testați fără să ne dăm seama și apoi depinde doar de cum e fiecare pregătit!
Știu că ai și o frumoasă viață de familie. Ai timp să te mai joci cu fetița ta?
Îmi fac! Pentru copil îți faci timp, renunți la tot pentru el! Încerc să recuperez în weekend când stau numai cu ea!
Unde te vezi peste 10 ani?
Profesional, mi-am propus să mă apuc de doctorat și să urmez și calea didactică a medicinei, să transmit mai departe cunoștințele mentorilor mei. Peste 10 ani, șef de lucrări, conferențiar. Apoi, profesor pe la 55-60 de ani.
Ce culoare are acum halatul tău?
E colorat, cu imagini din desene animate 🙂 .
foto: facebook.com
Roxana Pricop
Citește și:
One Comment
Leave a Reply