Când am aflat ca Neamt Music Festival se ține anul acesta în biserica catolica din Piatra Neamt, mi-am zis că așa ceva nu trebuie ratat. Nu am ocazia să asist prea des la astfel de momente istorice în care biserica își deschide brațele primind în sânul ei un eveniment cultural, laic, mai ales într-un mic orășel de provincie, încă destul de conservator.
Deși am intenționat să îmi cumpăr biletele pe toate cele trei zile, am aflat că fusesem deja trecută pe lista de invitați VIP. Pardon! 🙂 Ce-mi mai place asta la evenimente, întotdeauna sunt curioasă să aflu ce VIP-uri avem noi în Piatra Neamț.
Vineri seara, ajung în fața bisericii. Pe trotuar, în stradă, câteva doamne cu rochii cu paiete, sclipicioase mi-au indus imediat ideea că am greșit adresa sau ora. Am crezut că e o nuntă. Dar nu. Fix acolo și la acea oră avea să înceapă a doua ediție a Neamț Music Festival. Nu vreau să mă înțelegeți greșit că aș critica vestimentația celor prezenți, ci doar că asta a fost prima mea impresie sinceră și negândită.
Mă așteptam la un covor roșu să ne întâmpine, că doar eram VIP-uri. Covorul a existat doar că era maro, cu model, în loc de roșu, așezat pe scările neterminate, din beton, care duceau la lojă. O carpetă cu răpirea din Serai ( cu regret, ideea nu-mi aparține, Daniel Ciobanu a sugerat că s-ar potrivi) ar fi dat foarte bine și și-ar fi găsit lejer loc în seria de contraste care au conturat acest festival.
Când am ajuns în loja, am putut admira interiorul, încă în construcție al bisericii. Îmi plac mult ideea de arcă, frumusețea, simplitatea și eleganța lemnului, ogivele caracteristice stilului gotic … De abia aștept să o văd terminată. Nu știu cine este arhitectul, dar îmi place tare ce văd până acum.
Prima seara a aparținut lui Daniel Petrică Ciobanu, artistul care a adus acest festival la Piatra Neamț. Concertul ”Rugăciuni de oțel” a fost conceput ca unul comemorativ celor 100 de ani de la Primul Război Mondial. L-am ascultat pe Daniel interpretând superb Sonata Lunii a lui Beethoven, Chopin, Prokofiev și, preferata mea din această seara, Pasărea de Foc a lui Stravinsky, care l-a făcut celebru peste noapte pe compozitorul rus, imediat ce a fost pusă în scenă în parizianul Ballets Russes.
Ce-mi place cel mai mult în interpretarea lui Ciobanu este că nu cântă cu partiturile în față. Înlăturarea lor îi conferă libertatea de a veni cu o tușă personală, de a trece notele prin filtrele sufletului și emoțiilor lui, eliberându-le prin atingerea clapelor pianului. Aceeași eliberare față de partituri am observat-o și la colegii și prietenii lui invitați în festival.
Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine contează foarte mult interpretarea, sunetele dintr-o piesă. Aceeași partitură îmi poate stârni lacrimile sau mă poate lăsa indiferentă.
În doua seara din festival am ascultat piese din Schumann, Brahms, Rachmaninoff, Cesar Franck, în interpretarea minuată a artiștilor invitați în festival, unul mai talentat decât altul: Graeme McNaught (pian), Kristine Balanas (vioară), Alberto Casadei (violoncel), Michelle Dierx (vioară) și Cătălina Toma (violă).
Surpriza serii și a festivalului (din punctul meu de vedere) a fost Compoziția pentru Cvartet de Pian lansat în Premieră aici la Piatra Neamț, compusă de magarul transformat în unicorn în acest an, talentatul compozitor Pierre Audiger. Nu știu dacă a făcut parte dintr-un scenariu, dar aveam senzația că asist la o piesă de teatru, un musical. Pe lângă sunetul care curgea, cei patru artiști de pe scenă, care au interpretat compoziția, aveau fiecare propriul rol. Pierre Audiger era inorogul, cel care ne iniția pe toți în visul, zborul și lumea de basm ce se desfășura pe scenă. Pierre a dirijat întregul performance cu seriozitate, precizie, dar având grijă să inducă publicul într-o sferă a ludicului. Spun asta pentru că cei patru artiști s-au folosit inițial de o partitură ca apoi fiecare să-și intre în propriul rol, să se joace cu sunetele, să se întrepătrundă și să se armonizeze astfel încât să iasă un moment absolut minunat.
Pe scenă toți cei patru artiști au fost total diferiți. La pian a interpretat Pietro Bonfilio care este un adevarat personaj atât pe scenă cât și în viața reală, venit direct din trecut, din anii ’20. Vestimentația, tunsoarea, mustața, caracterul, mersul, prezența, modul de interpretare la pian … totul îl face să fie atât de autentic, interesant și captivant.
Fratele lui Daniel Ciobanu, Bogdan Ciobanu este un artist contrastant. Slăbuț și aparent fragil, cu o figură angelică, ai senzația că locul lui nu e lângă intrumentele de percuție, dar nu e deloc așa. Are precizie, claritate și nerv deși nu te-ai fi așteptat deloc la asta.
Violoncelistul Alberto Casadei era Don Juanul cvartetului. Interpretează cu eleganță, șarm italian, cu o atitudine liberă, sigur pe el, cu partiturile răsfirate la picioare, trecându-și mâna studiat prin păr, din când în când, ca și cum acel moment ar fi marcat o scurtă pauză.
Toți 4, deși total diferiți, foarte talentați, au creat acest moment unic în care se găsește de fapt toată esența acestui festival. Ne este prezentată, nouă publicului, adevărata față a muncii artistice, cum se nasc și se construiesc valori atunci când un grup de tineri, prieteni, colegi, artiști talentați lucrează împreună, se joacă, crează, visează.
A treia seară, cea de gală, a fost cea mai aglomerată atât pe scenă cât și în public. Au urcat pe scenă orchestra Filarmonicii de stat ”Moldova” din Iași sub bagheta dirijorului Gabriel Bebeșelea, Andrey Baranov (vioară), Margarita Balanas (violoncel) și Daniel Ciobanu (pian). Am ascultat Sibelius (mi-a plăcut cel mai mult) , Dvorak și celebra ”Rhapsody in Blue” a lui Gershwin, după care nu mă dau în vânt, dar a cărei interpretare mi-a plăcut mult, avându-l la pian pe talentatul Ciobanu.
Mi-a plăcut interpretarea Margaritei Balanas la violoncel. Parcă se metamorfozează atunci când intră pe scenă, devine o cu totul altă persoană. Atât pe ea cât și pe violonista Kristine Balanas le-am observat la o petrecere de după spectacolul de sâmbătă. Două tinere obișnuite, care se bucurau de cei din jur și de muzica tradițional românească. Pe scenă se transformă, captând din vibrația și povestea sunetelor care le ies din instrumente. Frumos!
Felicitări pentru decizia implicării centrului Carmen Saeculare în organizarea festivalului. Directorul centrului, Carmen Nastasă, are o vastă experiență în organizarea evenimentelor de acest gen si o face cu mult profesionalism. Apreciez efortul acesteia pentru ca totul să iasă foarte bine și publicul să fie încântat. Mai vrem!!! 🙂
P.S.:
- Aplauze părintelui și enoriașilor care au acceptat desfășurarea unui astfel de eveniment în biserica lor. E unul dintre momentele artistice care vor intra în istoria culturală a orașului nostru și pe care biserica catolică l-a încurajat și susținut. Bravo!!!
- O bilă neagră celor din public care sunt nelipsiți de la astfel de manifestări, dar care nu au învățat nici până acum când se aplaudă în cadrul unui concert de muzică clasică. Nici nu apucau artiștii să facă o scurtă pauză de respiro că începeau aplauzele ca la o ședință de partid. Într-o sala de concert, aplauzele sunt bine-venite la intrarea dirijorului sau a solistului. Vom face o gafă dacă vom aplauda la sfârșitul unei mișcări simfonice. Se aplaudă numai la sfârșit, în momentul în care dirijorul/solistul se întoarce cu fața spre public. În caz contrar vom deranja atât artiștii, întrerupându-i, dar și pe cei din public. Ar fi util să dați un search pe Google ( ”reguli de conduita intr-o sala de spectacol” 🙂 ) înainte de a vă cumpăra bilete.
- Dacă era doar după mine aș fi renunțat la toate panzele care acopereau scările, schelele, scena și lăsam totul așa, industrial, pentru a contrasta și mai tare cu eleganța artiștilor și implicit a muzicii. Apreciez totuși că organizatorii au muncit să ne sporească nouă confortul reușind să transforme o biserică în construcție într-o sală de concert.
de Roxana Pricop
Citește și: